Aș vrea să vă povestesc și cum am învins frica asta compulsivă de întuneric, vara trecută: venisem acasă de la serviciu, seara târziu, și se luase curentul în tot cartierul, iar eu stăteam la etajul șapte. Am intrat în scara blocului, iar când am ajuns la scări m-am trezit într-o beznă totală și am iesit instant înapoi în stradă. Am mai stat pe afară vreo 15 minute în speranța că revine curentul, deja se făcuse 22.30, eram și foarte obosită, așa că m-am încurajat în sinea mea și am zis că să mai fac o încercare. Am intrat iar în bloc, am urcat vreo cinci trepte, după care am ieșit iarăși rapid, atât de groaznic era sentimentul de frică.

Dupa încă vreo 15 minute de stat în fața blocului, în care nu a venit niciun vecin, iar curentul nici atât, mi-am zis în sinea mea: „Doamne, uite cum facem: eu zic Doamne, Iisuse miluieste-mă la fiecare treaptă pe care o urc, iar Tu ai grijă sa nu se întâmple nimic până ajung în casă”.

Zis și făcut. Am intrat în bloc, am început să urc foarte încet, treaptă cu treaptă, zicând rugăciunea. Pe la etajul doi dintr-o dată m-a apucat o frică de nedescris, fiindcă era beznă și înainte și înapoi, astfel încât nu mai puteam nici să ies rapid din bloc și mi-era și groază să mai înaintez în acel întuneric desăvârșit. Și atunci mi-am amintit că citisem undeva, că atâta vreme cât cineva zice „Doamne Iisuse, miluiește-mă”, nu i se poate întâmpla nimic rău.

Așa că am continuat să urc, treaptă cu treaptă și tot treaptă cu treaptă am simțit că se dizolvă acea frică irațională de întuneric, în care mă așteptam ca la fiecare pas cineva să mă izbească de toți pereții.).

G