"Mult a pribegit sufletul meu"
Am trecut prin multe, m-am născut la 7 luni retezându-mi dureros de crud orice şansă de a fi o fată normală. De la 9 ani au început consultaţiile, medicii, medicamente, pentru că nu creşteam. Mi se spunea mereu că nu voi trece de 1,20. Am găsit un medic bun şi slavă lui Dumnezeu am ajuns la 1,60, dar cu un preţ mare, căci la abia 25 de ani am intrat în adolescenţă. De-a lungul vremii am avut diferite accidente şi cumpene pe care le-am trecut cu ajutorul lui Dumnezeu. Am visat mulţi ani să devin o călugăriţă, ca astfel, viaţa mea pustie să capete sens. Dar am realizat după dureroase încercări, că nu e rostul meu acolo. Am îndrăznit să sper că voi deveni mireasă măcar (că mamă nu e posibil, tot din aceeaşi traumă la naştere). Eu am fost cuminte şi mi-am văzut de viaţa mea, ca atunci când mă voi căsători, soţul meu să nu îmi reproşeze nimic. Si astfel au trecut ani în aşteptare, unii mai blânzi, alţii mai dureroşi. Acum în octombrie fac 36 de ani şi mai mult ca oricând sunt confuză. Mai ales că sunt momentan în lipsă de serviciu (fiindcă din cauza problemelor mele de sănătate nu am lucrat prea mult).

De multe ori mă privesc în oglindă şi îmi spun că sunt o ratată, că nu am împlinit nimic din ceea ce visam când eram o copilă. Că am ajuns "piatra din casa" părinţilor mei.

Care e rostul meu în viaţă?

Anonimas