Bine, Măicuță! Lupta cea mare rămâne a mea. Voiam să vă zic scurt că cel mai important pentru mine, acum la sfârșit de Seminar, este că Dumnezeu a luat locul ursulețului de pluș și ursulețul locul Lui. Și abia acum Îi învăț limba. Și abia acum El încetează să fie tata. Și abia acum întrezăresc. Iar în intimitatea aceea, îmi permit și mi se permite să greșesc, să plâng, să mă revolt, să nu pot, să nu știu, să fiu confuză și să amestec lucrurile... e încă dificil să țin balansul între dureri vechi și „obligații” noi... îmi mai văd schemele despletite pornite să agite lumea și pe mine, și câteodată le văd degeaba. Și uneori sunt tulbure deajuns să nu mai simt, dar am învățat să îndur și să aștept. Să aștept să intru în noua matcă, să prind firicelul de bucurie din nou, și după ce îl pierd. Și mai am de învățat să nu mai strâng din dinți în timp ce aștept, că abia după ce îi descleștez și nu mă mai împotrivesc la „inconfortabil” se duce răul... Am gust de corijentă și asta „se așează” asumându-mi, precum toate cele despre mine, bune-rele.
Poate că aveți copilași care se așteaptă de la „minuni” la sfârșit de Seminar. Pentru mine, poate nu cea mai strălucită „seminaristă”, ESTE o minune că uneori mă trezesc dimineața și mă năpădește bucuria unei noi zile înainte să mă spăl pe dinți. Bucuria, și nu frica, stresul, urâtul, sila... depresia. Ce e la fel ca înainte este că refuz să cred că Dumnezeu poate fi și altceva decât iubire, chiar și preț de o părere, întâmplare. Credința asta e parte din firicelul meu de bucurie fără margini.
Cătinel pe Cale, că-i drum lung... și abia d'amu ne miji limpezeala ochilor...
Cu mare drag, mulțumiri și rugăminte de iertare,
N. N.