În mine este o luptă între un eu lumesc și unul spiritual ce dorește lucruri duhovnicești. Uneori bate cel lumesc și uit de existența celuilalt eu și viceversa. Dar uneori mă surprind făcând cele ale eu-lui lumesc dar în suflet fiind profund nemulțumită că nu vreau să trăiesc așa, eu nu vreau viața asta. Dar ce să fac, în casă sunt trei televizoare care merg, nu am intimitate să mă rog ca să pot face cele ale eu-lui sufletesc. Singura mea salvare e biserica. Dar merg doar duminica pentru că am serviciu și alte ocupații. Uitați, azi de exemplu, am avut o ocazie rară când toți membrii familiei mele au plecat lăsând casa goală și eu ce credeți că am făcut după ce am terminat curățenia în bucătărie care mi-a luat destul de mult; am lâncezit în pat că oricum nu vor întârzia să apară. Eu terminasem treaba pe la două și ei au venit pe la șase jumate, atâtea ore pierdute cu prostii. Și nu am putut nici să plec undeva în parc că, deh, trebuia să stau acasă cu cățeii părinților. Păi să nu urlu, dacă nu erau javrele alea eu puteam să ies în parc chiar dacă nu mă rugam dar fugeam de sub influența acestor blestemate televizoare.

Ce arme mai pot folosi împotriva eu-lui lumesc?

Mă rog mereu la Domnul să mă ajute dar uneori am impresia că mă lasă să îmi duc căderea până la sfârșit dintr-un motiv ce-mi scapă. E supărat rău pe mine?

Dar știu că îmi vrea binele!

Mă iertați!

C.