Dragă Maică,
După înţelegerea mea ortodoxia are două părţi - una intimă care e relaţia mea personală cu treimea Dumnezeu/Iisus/Sfântul Duh şi cealaltă e viaţa creştină de obşte.

Fiecare stăm singuri în faţa lui Dumnezeu în cele din urmă.

Biserica propovăduieşte participarea la viaţa de obşte şi la cea bisericească, rugăciunea comună şi dragostea faţă de aproapele.

Întrebare: Dumnezeu a făcut lumea şi oamenii aşa cum le-a făcut; în timp ce nu mă pot revolta împotriva vântului sau ploii, ci doar să le accept [chiar dacă nu le iubesc totdeauna], nu pot face la fel când sunt expus nesimţirii, prostiei şi răutăţii omeneşti. Spuneţi-mi cum pot să fac să iubesc pe aproapele care vine la biserică ca la piaţă, sau pe cel ce este arogant, ori pe acela care îşi suge dinţii la slujba părintelui sau şuieră pe nas, grohăie şi scoate alte sunete animalice când mănâncă?

E uşor să-i iubesc pe cei care sunt mereu atenţi la nevoile celor din jur, atenţi să treacă cât mai liniştit şi nevăzut prin lume, "ca pe mine însumi"; dar ce să fac cu ăilalţi? Nesimţirea unora îmi produce dureri fizice: îmi atinge măruntaiele şi nervii şi nu mai ştiu ce înăuntru; nu pot fi nici în afară cu ei pentru că sunt respingători şi nici înăuntru cu mine că nu mă pot concentra - cum pot să mă rog împreună cu oameni ca ăştia?

Într-un cuvânt, care e medicamentul/reţeta practică cu care mă tratez ca să pot accepta nesimţirea, prostia, aroganţa şi răutatea lumii? Asta nu în sensul de tratament în termen lung, ci de analgezic cu efect scontat imediat.

Mulţumesc!

D.