Eu m-am prins: tu nu îmi aparții, tu nu ești al meu și orice încercare a mea să te țin strâns legat de mine, strigând „am eu, am eu!” sfârșește în slavă deșartă, mândrie, autojustificare, autoînșelare... tot tacâmul...
Strig cu litere mari: EU NU ESTE AL MEU!
EU E A LUI DUMNEZEU!
EU îmi este DARUL LUI DUMNEZEU!

Dragă EU (cu litere mari) ăsta tu erai acela, care ăa trăgeai de poala hainei și-mi ziceai: hai cu mine, că te duc undeva, unde o să fie foarte bine...

Dar eu (cu litere mici) te pocneam și-ți ziceam: lasă-mă-n pace. Că știu eu mai bine... nu mă mai bate la cap...

Acum de înțeleg, dragă EU (cu litere mari), în Biserică tu vii acasă, doar acolo stai aproape de Cel care te-a făcut, doar acolo poți striga în largul tău, doar acolo știi că poți fi auzit...

Iartă-mă dragă EU-care nu ești al meu, eu-cel cu litere mici poate încă mai zăbovesc pe afară, nu pot chiar așa din prima să te urmez. Îmi este foarte greu, te rog să mă înțelegi.

Dar să știi că mă bucur și eu (chiar dacă sunt cu litere mici) că acum știu unde vrei tu, EU al meu-care nu ești al meu, SĂ-ȚI GĂSEȘTI BUCURIA!
Eu (cu litere mici)