Despre neputințe

Printer-friendly versionSend by email

Nu am dus o viață plăcută lui Dumnezeu... În liceu, trăiam dobitocește, eram mort cu sufletul. Acum, când mă gândesc la cele pe care le săvârșeam, mi se face greață, mi se pare de necrezut. Pe lângă toate acestea aveam și o părere extraordinara despre mine. Eram, doar, elev al celui mai bun liceu din oraș, intrasem printre primii, eram sârguincios, mă bucuram de aprecierea colegilor și a profesorilor. Cel puțin așa a fost la început, până când patimile ce se încuibaseră în sufletul meu au început să ia proporții monstruoase și să mă macine încet dar sigur. Atunci mi-a venit pentru prima oară gândul sinuciderii (de neconceput înainte).

Apoi lucrurile au început să îmi meargă din ce în ce mai prost, dar parcă începeam și eu să mă trezesc puțin câte puțin. Domnul mi-a scos în cale un duhovnic ce m-a ajutat foarte mult. Îmi aduc aminte cât de liber m-am simțit după prima mea spovedanie, ce ușurat îmi era sufletul după ce a lepădat povara multor ani de păcate groaznice, nefirești, strigătoare la cer. Credeam atunci că am lăsat totul în urmă, dar de fapt lupta abia începea.

Am intrat apoi la facultate și începusem să mă întorc, parțial, la patimile de dinainte. Dar eram hotărât că așa nu se mai poate, că trebuie să scap neapărat de patimile care încă mă țineau legat, că decât să cad iarăși în hăul din care mă scosese Dumnezeu, mai bine să mor.
Așa că am încercat să lupt, dar cu cât încercam mai tare, cu atât mă simțeam mai neputincios. Cu atât mai mult mă simțeam părăsit de Domnul în strădania mea de a începe o nouă viață.

Și nu era doar o neputință de a lupta împotriva patimilor, ci și o neputință în a îmi împlini îndatoririle de zi cu zi, cele ce țineau de facultate. Mi se părea că viața mea devine un dezastru, că sunt un ratat. Trăiam într-o tensiune enormă, mereu în minte purtând gândul că nu sunt în stare de nimic, că am ratat-o cu toate. Mi se părea că dintr-un moment în altul, ceva va ceda în mine.
Mă urmăreau adesea gânduri de sinucidere, dar și gânduri ce mă impulsionau să mă întorc la traiul pătimaș de dinainte (la care nu renunțasem nici acum total), promițându-mi astfel ieșirea din starea apăsătoare în care mă găseam.

Spovedaniile se răriseră destul de mult, simțeam că niciodată nu sunt pregătit pentru a vorbi cu duhovnicul. Nu doar de el m-am îndepărtat ci și de prieteni, cunoștințe, familie. Mă feream pe cât posibil să le descopăr celorlalți starea mea interioară.

La un moment dat însă, a avut loc un eveniment care parcă a schimbat ceva; sau a fost începutul unei schimbări. Am fost în pelerinaj pentru câteva zile la o mânăstire din Munții Apuseni. Acolo am avut ocazia să vorbesc cu un părinte deosebit. Revenind apoi acasă, a urmat o reluare a legăturilor cu părintele duhovnic și o încercare de a-mi reclădi iarăși sufletul.

Acum îmi dau seama că în acele perioade dureroase, Domnul a dezrădăcinat încetul cu încetul patimile adânc înfipte în inima mea. Deși încă trebuie să mă lupt cu vigilența împotriva patimilor trupești, mai ales, sunt conștient că nu mai au puterea pe care o aveau asupra mea altă dată.

Și totuși, încă simt în mine acea neputință de care spuneam. Am terminat, în cele din urmă, cu bine (dar nu fără peripeții și chiar întâmplări miraculoase - pentru care îi mulțumesc Domnului :-) facultatea și acum sunt masterand. Trebuie să mărturisesc că îmi e greu să mă descurc și cu serviciul și cu masteratul, și spre rușinea mea, am avut de multe ori momente în care m-am răzvrătit, momente în care voiam să-i cer socoteală lui Dumnezeu pentru că nu îmi ia această neputință, această trândăvie (cu altă patimă nu am putut să o asociez) și încercam să o alung de unul singur, folosindu-mă de alte patimi ale mele: muzica rock, dulciurile și cafeaua.

Acum am o grămadă de lucruri pe cap și nu știu cum voi reuși să le duc la capăt: serviciu, masterat, alte proiecte de cercetare (sper să reușesc pe viitor a prinde o bursă de studii în străinătate). Părintele duhovnic mi-a dat binecuvântarea pentru toate aceste proiecte, deci într-un fel mă simt obligat să le duc la capăt. Și totuși, demonul acesta al trândăviei nu mă slăbește deloc. Mereu mă simt obosit și fără chef de a face nimic. Dacă încerc să mă forțez prea tare și să apelez la mijloace ajutătoare de tipul celor de care spuneam mai sus (în special muzica rock) nu mai mă pot apoi ruga deloc.
Ce mă sfătuiți să fac?
M.

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar