Sărut mâna!
Măicuţă, cum să fac să păstrez, să-i zicem zelul? Când am plecat de la mănăstire simţeam că pot sta şi jumătate de zi la rugăciune, acum dacă stau o oră zic că ce ispravă am făcut. Câteodată nici nu puteam să mă rog, motiv pentru care făceam o pauză cam lungă. Simt că se prelinge câteodată un soi de lene amestecat cu împotrivire prin tot corpul, dar se situează în piept, care pur si simplu nu mă lasă să mă rog...

Pe lângă toate astea, mintea a înnebunit de-a dreptul, nu se mai opreşte. De vreo săptămână nici nu mai pot dormi liniştit. Mă culc pe la vreo 2.00 în speranţa că în felul acesta voi fi suficient de obosit încât să adorm imediat, dar adorm în schimb pe la vreo 4.00, pentru că mintea nu vrea să tacă. Evident, mă scol târziu după un somn chinuit şi nu după mult timp mi se face iar somn. Măi să fie! Am observat că dacă mă opun starea nu îmi mai revine.

Cum fac să adun mintea de pe unde nebuneşte aleargă? Dar să nu-mi spuneţi cu Rugăciunea lui Iisus, că mi-e lene s-o fac (Doamne, ce-am zis!!).

Ispitele, de asemenea, au devenit mai intense. Lucruri pe care altădată le priveam cu uşurinţă, acum mă tulbură.

Am încercat să fac seminarul iertării, dar m-am împotmolit în faţa primei teme. Am scris un soi de mini memorii în schimb, care sunt pe punctul de a fi terminate.

Sărut mâna. Doamne ajută!

Alexe