Maică, am primit de la Dumnezeu ceva extraordinar şi vreau să vă spun ce. Nu mă pot abţine să nu împărtăşesc experienţa mea. Am să o iau mai pe îndelete, ca să se înţeleagă ceva din asta.
Pentru că am "un pic de depresie", vorba cuiva de pe site, care mă sâcâie uneori mai mult, alteori mă lasă în pace. Într-o discuţie cu un medic, care suferă de aceeaşi boală, acesta mi-a mărturisit: "Am observat că atunci când mă enervez rău pe cineva, care mi-a spus sau mi-a făcut ceva rău şi "macin" gânduri rele despre persoana respectivă, mi se accentuează boala şi, câteva zile bune, mă sâcâie îngrozitor. Aşa că vă sfătuiesc şi pe dumneavoastră să trataţi cu indiferenţă aceste lucruri şi aceste persoane. Am "băgat la cap" sfatul, pentru că am constatat că acelaşi lucru mi se întâmpla şi mie. Apoi am făcut seminarul Să ne vindecăm iertând şi am înţeles că numai iertând persoanele şi faptele din viaţa mea, care m-au afectat, pot scăpa definitiv de depresie. Pot să iau pastile cu pumnul (care mai degrabă te transformă în "zombi" - nu simţi nici rău, dar nici bine, pentru că, de fapt, nu mai trăieşti tristeţea, dar nici bucuria), dacă nu fac lucrul acesta, nu voi reuşi. Dar, spre regretul meu, m-am blocat la sesiunea a şaptea.

Mi-am analizat toată viaţa şi am ajuns la aceeaşi concluzie ca mulţi de pe site, că nimic nu e întâmplător. Toate mă pregăteau pentru ceva. Am observat, de asemenea, că toţi ne identificăm cu diferite personaje din Biblie. Eu mă identific cu femeia cananeeancă, stând la picioarele lui Iisus şi strigând: "Miluieşte-mă Doamne, fiul lui David! Doamne, şi câinii mănâncă din firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor!". Şi mă mai identific cu Iov, ca şi cum Doamne Doamne mi-ar fi luat totul: părinţii nu m-au vrut pentru că eram "fată" (şi azi mama priveşte prin mine ca şi cum nu aş exista, deşi am fost tare cuminţică şi ascultătoare şi am învăţat foarte bine şi... etc.); apoi am visat la un soţ nemaipomenit, "un prinţ pe cal alb", care să mă iubească, să mă ocrotească etc. ca toate fetiţele care scriu pe site, dar am ales rău şi am un soţ egoist, alcoolic, brutal; copiii, care ar fi fost bucuria şi sprijinul meu, au plecat care încotro, unde au văzut cu ochii; dacă reuşesc să-mi fac o prietenă şi aceasta pleacă la sute de km sau în altă ţară. Şi mereu sunt singură. Şi mereu Îl rugam pe Dumnezeu să-mi dea măcar o prietenă. Dar El stătea cu braţele deschise şi mă aştepta. Iar eu plângeam. Plângeam că eram aşa departe de casă şi că tare rău e să fii "venetic" - pentru toate relele "veneticul" e de vină. Veneticul e cel mai rău, e cel mai leneş, cel mai... Şi în timp ce eu plângeam printre străini, Dumnezeu mă aştepta cu braţele deschise. Dar eu nu vedeam.

Peste toate acestea, nu reuşesc să iert cu adevărat. Nu e vorba de a mă răzbuna cu fapta. În nici un caz. Pentru că o consider chestie de bun simţ. Nu se face şi gata. Niciodată nu m-am răzbunat cu fapta. Pentru că am considerat sub demnitatea mea să mă răzbun cu fapta pe cineva. Deci nu e o chestie de luptă, pentru a obţine acest lucru. Mai rămâne vorba şi gândul. În ceea ce priveşte vorba, deoarece "slobodă e gura omului", încerc să nu stau prea mult la taclale, că uite aşa "scapi porumbelul din gură". Dar şi asta se poate rezolva cumva pe loc, să "dregi busuiocul", până nu se răspândeşte şi ia amploare. Adevărata luptă este cu gândul. Aici e aici! Nu ştiu dacă aţi observat, dar mai ales în timpul postului, când mergi mai des la biserică, când încerci să fii mai "cuminte", atunci eşti mai greu încercat de gândurile rele.

(Am înţeles şi eu de ceva timp că "cel rău" nu e unul mare, urât, prost şi rău, e unul foarte inteligent şi viclean şi a studiat răutatea de mii de ani până la "subţirimi" pe care mintea noastră nu le percepe imediat).

Şi vorba Cătălinei: ce dulce e răzbunarea, că zici că e doar cu gândul. Ce scenarii nemaipomenite face gândul nostru: mi-a zis aşa, aş putea să-i zic şi eu astfel sau astfel...; sau mi-a făcut asta, lasă, că şi eu aş putea să-i fac aşa sau aşa...

Câteodată aceste gânduri vin ca un roi de viespi şi, cu toată împotrivirea ta, te bombardează parcă din toate părţile. Ajunsesem de şi fizic dădeam din cap ca şi cum m-aş apăra de ele, sau aş încerca să le alung şi spuneam şi strigam în permanenţă în gând: Nu! Nu! Nu te las să mai imaginezi nimic rău!

Atunci m-am gândit să mă spovedesc mai des, adică o dată pe lună, nu numai în cele patru posturi, ca să primesc putere de la Dumnezeu, să reuşesc în ceea ce mi-am propus. Şi aşa am făcut. Am vorbit cu părintele duhovnic, că uite ce şi cum şi că nu reuşesc nimic şi să încerc şi aşa. Părintele a fost de acord. După un timp de spovedit mereu şi mereu aceleaşi neputinţe, am început şi eu să gândesc ca ceilalţi, că poate nu are rost să mă tot duc să-l deranjez pe părintele. Dar nu am ascultat acest gând. Părintele deja mă cunoştea, îmi ştia şi numele. Şi uite aşa, în loc să mă vindec a mai apărut un păcat. Nu mai visasem nimic de ani de zile şi acum încep să visez un vis în aparenţă nevinovat, dar păcat. Şi, bineînţeles, încep să-l spovedesc şi pe acesta de fiecare dată. Şi într-o dimineaţă, după ce am visat din nou, mă trezesc, de fapt mai mult sar în sus şi mă aşez pe marginea patului. Eram foarte necăjită, foarte supărată, chinuită şi speriată, foarte speriată. Din nou trebuia să spovedesc acest lucru. Dar nu era numai asta, era ceva mai mult. Da. Simţeam "frica de Dumnezeu", de fapt "frica de a nu fi cu Dumnezeu". Îi încălcasem porunca de nu ştiu câte ori. Nu însemna că înainte nu-mi era ruşine să tot mărturisesc acelaşi lucru, că eram o nesimţită. Mergeam la Spovedanie pentru că aşa îmi propusesem şi ştiam că aşa e bine, dar mergeam ruşinată şi cu mare greutate pe suflet. Dar acum îmi dădeam seama că erau sentimente numai de suprafaţă. Acum era altceva. Simţeam ruşinea până în străfundul sufletului. Simţeam cu adevărat "frica de a nu fi cu Dumnezeu".

Bătrânii spun că "frica de Dumnezeu e începutul înţelepciunii".

Îţi mulţumesc, Doamne! Îţi mulţumesc!

Aşa este. Când simţi cu adevărat RUȘINEA, cu fiecare fibră a corpului, când simţi cu adevărat FRICA de a nu fi cum trebuie, atunci începi să te vindeci.

Visul a dispărut. Când îmi apar iar gândurile rele (avva Pimen zicea că "Aşa cum nu poţi opri vântul să bată, tot aşa nu poţi opri nici gândurile rele să vină!") NU-ul pe care îl spun are mai multă putere. Pur şi simplu nu le las să se desfăşoare, imaginaţiile cele rele, pentru că mă ţine în frâu "frica de Dumnezeu".

Doamne! Ce minunat eşti! Şi ce bun profesor!

Învaţă-mă şi cu iertarea cum este!

Îi rog pe toţi cei care se luptă cu patimi de care nu se pot debarasa, ca mine, să încerce să se spovedească cât mai des. Chiar şi în fiecare săptămână. Dar să nu trişeze. Măicuţă, v-am scris aici o polologhie întreagă. Acum mă cunoaşteţi şi mai bine. Aştept sfaturi în continuare.

Vă îmbrăţişez cu drag,

Lizeta

P.S.: Dragă Kati, îţi mulţumesc că mă tot pomeneşti. Nu ştiu ce ai învăţat de la mine, că eu sunt tot la START cu iertarea. Greu e! Lista mea cu binecuvântări e mai mare decât pomelnicul cu vii şi morţii mei la un loc. M-am necăjit când părintele Teofil zicea că nu-i place să lucreze cu bătrânii, ci mai mult cu tinerii, că pot fi modelaţi, dar avea dreptate. Noi am adunat multe într-o viaţă fără Dumnezeu şi ne-am împietrit inimile.